Se
discută aprins pe tema orelor de religie din şcoli. Dacă să existe sau nu, dacă
să fie obligatorii sau facultative, dacă să focalizeze asupra creştinismului, a
ortodoxiei, sau să prefere generalitatea unor prelegeri de istoria religiilor.
Am mai multe argumente care, din punctul meu de
vedere, pledează, în mod raţional, pentru păstrarea în programa şcolară a
orelor de religie. Mai întîi, e firesc şi recomandabil ca orice spor de
cunoaştere, orice efort de înţelegere, fie că e vorba de istoria
doctrinelor economice, de astrofizică, sau de marile texte sacre ale
umanităţii, să îşi afle locul în programul de formare şi in-formare a omului
tînăr. A evacua religia din sfera culturii e, oricum, ilustrarea unei ignoranţe
cronice cu privire la istoria artei, a literaturii, a învăţămîntului
universitar, a identităţii spirituale europene şi planetare. Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că
e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin
conştient, în continuarea propagandei ateiste, a retoricii – cu adevărat
vetuste – pentru care religia e „opiumul popoarelor”.
Există, e drept, un mod rudimentar, superstiţios,
de a te raporta la tematica transcendenţei, dar tocmai de aceea e foarte
important să avem, încă din şcoală, o bună întîlnire, un dialog luminat cu
această tematică. Iar dacă tot ce e
tradiţie e „vetust“, atunci n-avem decît să ne naştem din nou, spălaţi pe
creiere, voioşi să „sheruim“ un confortabil statut de fiinţe virtuale.
Cît despre laicitate, nicăieri în civilizaţiile europene bine aşezate, ea nu
implică, dincolo de o firească separare a domeniilor şi competenţelor, o
ipocrită acţiune de subminare reciprocă. Roluri specifice, autonomie, dar nu
excludere şi cu atît mai puţin dispreţ mutual.
Trebuie să recunoaştem că opozanţii orelor de
religie din şcoli au ce au mai ales cu religia autohtonă. Dacă s-ar introduce
cursuri de mitologie greacă, sau de filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi
mult mai puţini. Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei
ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este
Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul
liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi
şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul
simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui să
citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a
Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.
O problemă există, totuşi. Nu e de loc indiferent cine
îşi asumă funcţia pedagogică în programa şcolară. O oră de religie prost
făcută, o oră de religie debitată convenţional, într-o atmosferă de evlavie
formală, o oră de religie predată de profesori slab pregătiţi, care nu fac nici
o diferenţă între ora de religie de la şcoală şi predica duminicală de la
biserică – e un „experiment” ratat, care poate avea efecte mai rele decît chiar
lipsa totală a oricărei instrucţii religioase. Am auzit lucruri smintitoare despre preoţi care promiteau iadul copiilor
nepostitori sau celor care merg la film duminica. Am auzit discursuri
agresiv-inculte şi de un schematism robust, despre o problematică prin definiţie
inefabilă. Dacă BOR insistă să se
pronunţe în legătură cu organizarea învăţămîntului religios în şcolile publice,
atunci trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori. Altfel, se
vor livra argumente greu de contestat celor care se opun oricum materiilor
„mistice”…
Andrei Pleșu, articol publicat în ziarul Adevărul din 29 dec 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu