Creştinilor ortodocşi li se poate părea inutil să li
se argumenteze de ce trebuie să pledezi pentru predarea religiei în şcolile
publice. Pentru un credincios, necesitatea orei de religie este evidentă. Cei
care militează pentru scoaterea orei de religie din programa şcolară fie o
consideră inutilă, fie văd în ea un mijloc de manipulare a conştiinţei elevilor
de şcoală generală sau liceu.
Consideră că un copil care frecventează constant orele
de religie devine un om religios, ba chiar un creştin-ortodox, în mod automat,
vrând-nevrând, peste voinţa sa. De ce nu este ora de religie inutilă?
Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de
o societate compusă din oameni morali. Nu cred că cineva ar putea contrazice cu
argumente solide acest deziderat comun. Mă îndoiesc profund că oponenţii
predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului
anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi
ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii, ca în acea stare de
natură căzută descrisă de Thomas Hobbes: homo homini lupus est.
Pentru ca societatea românească să existe cu succes în
viitor trebuie ca indivizii care o compun să se comporte moral unii faţă de
ceilalţi. Adică să se respecte în calitatea lor de fiinţe umane - conştiente,
raţionale. „Dar de ce consideri tu că doar morala creştină poate furniza
temelia educaţională a României de mâine?“, ar putea întreba cineva.
„Binele uman este activitatea sufletului
potrivită cu virtutea“
În primul rând, orice om bine intenţionat poate afla
din „Catehismul creştin-ortodox“ sau din orice tratat de teologie că pentru
orice fiinţă umană care aspiră la perfecţiunea promisă de Mântuitorul nostru,
Iisus Hristos, a fi moral constituie o condiţie „sine qua non“. Nimeni nu se
poate mântui sau nu poate ajunge sfânt - prin harul lui Dumnezeu - dacă nu a
făcut efortul constant de a respecta cele 10 porunci. Prin urmare, copiii care
participă la orele de religie învaţă de mici - într-o manieră nemoralistă,
bazată pe exemple concrete de viaţă, că este bine să aleagă întotdeauna să facă
binele şi să se ferească de rău. Mai mult: luând contact cu învăţăturile
Mântuitorului şi cu vieţile sfinţilor învaţă să se autodepăşească, ba chiar să
se sacrifice pe sine pentru aproapele lor. Dar, înainte de toate, învaţă un
lucru esenţial pentru viaţă: că nu pot fi fericiţi decât ca fiinţe morale.
Oamenii au căutat dintotdeauna să dobândească
fericirea. Înţelepţii Greciei antice au fost primii care au legat fericirea de
ideea de virtute. A demonstrat-o Aristotel în tratatul său, „Etica nicomahică“.
„Binele uman - ne spune filosoful din Stagira - spre care tindem toţi este
activitatea sufletului potrivită cu virtutea“. Un om imoral nu poate fi
fericit.
Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat intuiţia
filosofilor Eladei, punând în lumină de o manieră inegalabilă relaţia profundă
dintre moralitate şi fericire. În „Predica de pe munte“, acelora care aspiră
spre perfecţiunea morală şi spirituală li se promite o fericire nestricăcioasă,
veşnică. Sunt socotiţi fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei curaţi cu
inima, cei ce însetează după dreptate, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru
numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Relativismul şi cultura
individualismului acccentuat
Trăim într-o lume în care principala criză nu este cea
economică, ci una profund morală. Fiinţa umană, când şi-a întors faţa de la
Creatorul său, şi-a pierdut şi respectul pentru semenul lui. A intuit-o
Dostoievski în secolul XIX, când deasupra cerului Europei se adunaseră norii
prevestitori ai revoluţiei bolşevice. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul
este permis“ - era deviza existenţială a lui Ivan Karamazov. În aceeaşi
perioadă istorică, Nietzsche decretase că „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot),
inaugurând era relativismului, în care încă vieţuim. Potrivit lui Nietzsche,
singurul adevăr este că nu există nici unul - axiomă a relativismului
contemporan şi a postmodernismului.
În prezent, există o bibliografie masivă privind criza
morală şi spirituală fără precedent pe care o trăim. Mă voi referi aici doar la
„Marea ruptură“, al cărui autor este filosoful american Francis Fukuyama. El
califică drept „mare ruptură“ degringolada socială şi morală produsă de
trecerea de la „societăţile industrializate“ la „epoca postindustrială“, a
societăţilor informatizate. În opinia sa, prăbuşirea eşafodajului moral şi
social, specific societăţilor industriale, a generat în interiorul societăţilor
Occidentului creşterea gradului de delincvenţă, destrămarea familiilor,
creşterea gradului de dezordine socială şi mai ales dispariţia încrederii din
relaţiile interumane. Unul din factorii care au provocat „marea ruptură“ îl
reprezintă „cultura individualismului accentuat“. Dacă mentalitatea
individualistă este benefică în aria economicului, a pieţei libere, ea este
de-a dreptul falimentară când se generalizează, afectând şi alte sfere ale
vieţii umane. „A pătruns, scrie Fukuyama, şi pe tărâmul normelor sociale, unde
a subminat aproape toate formele de autoritate şi a slăbit legăturile din
interiorul familiilor, cartierelor şi naţiunilor“.
Când toleranţa nu face casă bună cu
morala?
Fukuyama remarcă un adevăr vizibil nu doar în America,
ci şi în România zilelor noastre. În ierarhia lumii informatizate, toleranţa
este socotită valoarea morală numărul 1, iar morala (tot ceea ce este conex
moralităţii) este considerată cel mai mare rău posibil. Se sugerează că aşa cum
nu putem decide în mod absolut ceea ce este adevărat şi ce nu, nu putem stabili
nici dacă un sistem moral este mai bun decât altul. Ne întoarcem, cu alte
cuvinte, la relativismul epistemologic, dar mai ales etic profesat de
Nietzsche, devenit principiu de gândire şi acţiune la nivelul maselor.
În concluzie, cine luptă pentru eliminarea religiei
din şcolile publice optează, în numele toleranţei mult clamate, în fapt pentru
o perspectivă relativistă în care fiecare individ decide ceea ce este bine şi
ceea ce este adevărat pentru el. Dar nu ne putem imagina o societate umană în
care să nu existe un consens asupra a ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
Natura binelui se traduce în practica vieţii sociale prin principii
morale - care sunt, întotdeauna, necesare şi universale - şi reguli de
comportament. Moralitatea presupune consensul prealabil al indivizilor unei
comunităţi privind noţiunile de bine şi rău.
Această poziţie este extrem de failibilă şi din punct
de vedere psihologic. Copiii care au ca materie de studiu religia sunt minori
şi, prin urmare, nu pot decide ei pentru ei ceea ce este bine şi ceea ce este
rău. Scopul şcolii, ca şi al orelor de religie, este exact acesta: să le
formeze personalitatea, să îi educe în spiritul valorilor autentice (adevărul,
binele, frumosul) - fără de care încetăm să mai fim oameni şi în absenţa cărora
viitorul oricărei comunităţi umane reale este imposibil.
Pe lângă acest argument de natură etică, formulat
aici, mai pot fi aduse în plus alte două. Unul de natură culturală: cultura
română - în interiorul căreia se manifestă inclusiv oponenţii predării religiei
în şcoli - a fost dintru început profund creştină atât în expresia ei orală,
populară, cât şi în cea scrisă, cultă. Crearea unei opoziţii între religia
creştină şi cultura umanităţii - „adevărata cultură“ - este artificială şi
împotriva desfăşurării reale a istoriei. Unui cetăţean al Europei, Shakespeare,
Pascal, Dostoievski, Tolstoi s-ar putea să îi fie mai familiari decât Zhuang
Zhou sau Patanjali. Şi cât creştinism este în creaţia geniilor Europei invocate
mai sus!
Al doilea argument este de natură sociologică: s-a
observat că, după ultimul recensământ, 86,5% dintre români sunt ortodocşi; 4,6%
romano-catolici; 3,2% reformaţi; 0,2% atei. Prin urmare, creştinii ortodocşi
fiind majoritari, predarea religiei ortodoxe în şcolile generale şi liceele din
România este motivată statistic.
(Sursa: arhiepiscopiabucurestilor.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu