luni, 29 decembrie 2014

Religia, şcoala şi dreapta măsură

       Se discută aprins pe tema orelor de religie din şcoli. Dacă să existe sau nu, dacă să fie obligatorii sau facultative, dacă să focalizeze asupra creştinismului, a ortodoxiei, sau să prefere generalitatea unor prelegeri de istoria religiilor.
       Am mai multe argumente care, din punctul meu de vedere, pledează, în mod raţional, pentru păstrarea în programa şcolară a orelor de religie. Mai întîi, e firesc şi recomandabil ca orice spor de cunoaştere, orice efort de înţelegere, fie că e vorba de istoria doctrinelor economice, de astrofizică, sau de marile texte sacre ale umanităţii, să îşi afle locul în programul de formare şi in-formare a omului tînăr. A evacua religia din sfera culturii e, oricum, ilustrarea unei ignoranţe cronice cu privire la istoria artei, a literaturii, a învăţămîntului universitar, a identităţii spirituale europene şi planetare. Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste, a retoricii – cu adevărat vetuste – pentru care religia e „opiumul popoarelor”. 
       Există, e drept, un mod rudimentar, superstiţios, de a te raporta la tematica transcendenţei, dar tocmai de aceea e foarte important să avem, încă din şcoală, o bună întîlnire, un dialog luminat cu această tematică. Iar dacă tot ce e tradiţie e „vetust“, atunci n-avem decît să ne naştem din nou, spălaţi pe creiere, voioşi să „sheruim“ un confortabil statut de fiinţe virtuale. Cît despre laicitate, nicăieri în civilizaţiile europene bine aşezate, ea nu implică, dincolo de o firească separare a domeniilor şi competenţelor, o ipocrită acţiune de subminare reciprocă. Roluri specifice, autonomie, dar nu excludere şi cu atît mai puţin dispreţ mutual.
        Trebuie să recunoaştem că opozanţii orelor de religie din şcoli au ce au mai ales cu religia autohtonă. Dacă s-ar introduce cursuri de mitologie greacă, sau de filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi mult mai puţini. Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui să citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.
        O problemă există, totuşi. Nu e de loc indiferent cine îşi asumă funcţia pedagogică în programa şcolară. O oră de religie prost făcută, o oră de religie debitată convenţional, într-o atmosferă de evlavie formală, o oră de religie predată de profesori slab pregătiţi, care nu fac nici o diferenţă între ora de religie de la şcoală şi predica duminicală de la biserică – e un „experiment” ratat, care poate avea efecte mai rele decît chiar lipsa totală a oricărei instrucţii religioase. Am auzit lucruri smintitoare despre preoţi care promiteau iadul copiilor nepostitori sau celor care merg la film duminica. Am auzit discursuri agresiv-inculte şi de un schematism robust, despre o problematică prin definiţie inefabilă. Dacă BOR insistă să se pronunţe în legătură cu organizarea învăţămîntului religios în şcolile publice, atunci trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori. Altfel, se vor livra argumente greu de contestat celor care se opun oricum materiilor „mistice”…
       Andrei Pleșu, articol publicat în ziarul Adevărul din 29 dec 2014

duminică, 28 decembrie 2014

De ce pentru studiul religiei în şcoală?

       Religia creştină reprezintă modelul de Absolut. Studiul ei este la fel de necesar cum este cel al logicii, al matematicii. Pentru că şi ele te vor îndrepta cumva spre Dumnezeul Cel infinit, spre Creatorul Care a făcut totul după o rânduială anume, nu la întâmplare. Ai nevoie să ştii ce e Absolutul. Spre ce aspiri. Or, în asta s-a gândit din vechime până astăzi. S-a gândit religios. Trebuie să ai şi istoria acestor întâmplări, a ceea ce s-a petrecut în Vechiul Testament, în Noul Testament. Ele contează foarte mult pentru caracterul omului. Religia te învaţă să fii moderat, să fii bun cu celălalt. Pentru că dacă nu este Cineva care să te înveţe asta, înseamnă că eu sunt un posibil duşman al dumitale, un sălbatic, care te pot fura, te pot omorî fiindcă tu ai ceva ce eu nu am. Aceste frâne spirituale vin prin intermediul religiei. Lăsând la o parte faptul că modele mai frumoase decât Hristos, Maica Domnului, sfinţii nu există.
       Ele au inspirat şi arta cea mai înalt calitativă existentă în lume la ora actuală. Priviţi o lucrare de-a lui Rafael. E perfectă. De ce? Datorită inspiraţiei lui religioase cu care el a lucrat Madonna. Nu ştiu exact ce se predă în şcoală la ora de religie, dar mi-ar plăcea să aud că se învaţă serios, că se învaţă lucruri frumoase despre Hristos din Evanghelie. Nu trebuie să ne mulţumim că ştim pe de rost Tatăl nostru. E prea puţin. Sau dacă ne oprim la Tatăl nostru, măcar să ştim să interpretăm această rugăciune care, deşi pare simplă, conţine multă teologie. Acolo nu sunt doar nişte cuvinte înşirate şi atât. Sunt pentru aprofundarea studiului religios şi pentru selecţionarea cât mai atentă a oamenilor care predau religie. Cine predă religie trebuie să fie un om citit, un om de cultură. El trebuie să fie model pentru copii. Să fie exemplu de bunătate, să ţină legătura cu preotul parohiei unde se află şcoala la care predă, cu comunitatea de care aparţine. Sărbătorile să fie cu adevărat întâlniri bucuroase pentru toţi cei prezenţi. E nevoie de multă muncă ca lucrurile să meargă bine, să se dezvolte frumos. La ora actuală, dacă punem cunoştinţele religioase pe care le are un tânăr în balanţă cu sportul, cu ultimele rezultate ale românilor la diferite concursuri de tenis sau fotbal, cred că ultimul a câştigat mai mult teren în faţa religiei. Şi asta nu e bine.
       Violenţa care îşi face simţită prezenţa tot mai mult în şcolile noastre este de asemenea un prilej să vorbim mai mult despre blândeţe, despre cine este Hristos şi ce vrea El să ne spună, spre ce ne îndrumă El. De aici trebuie să pornim. Oamenii lăsaţi în status nascendi sunt agresivi şi consideră legitim ca, dacă cineva le-a făcut ceva rău, să răspundă şi ei cu asupra de măsură. Acesta este omul natural. Îndreptarea, combaterea omului natural chiar din şcoală este nu doar benefică, ci imperios necesară. Nu mai vorbesc despre abordarea subiectelor delicate pe tema sexualităţii pe care libertatea prost înţeleasă le pune în altă lumină, total distorsionată faţă de cum sunt ele de fapt. Pe toate trebuie să le punem în lumina care să nu distrugă viziunea religioasă asupra omului.
În ce priveşte sănătatea mentală a românilor din perioada socialistă şi comunistă, a fost o sănătate a terorii, a fost sănătatea unor oameni care nici măcar nu erau foarte sinceri. Astăzi lucrurile nu mai sunt aşa. Însă acum lumea este prea liberă, este dezorientată. De aceea nu mai vede sensul. Deşi caută. Şi caută fie să-şi facă vreo casă mare-mare, fie să plece în străinătate să câştige mai mulţi bani, să aibă o viaţă cât mai bună. Oamenii sunt dezorientaţi. Trebuie să fim conştienţi că nu aici este paradisul, că avem o măsură, că urmează involuţia, vin bolile şi moartea. Trebuie să înţelegem lucrurile astea. Ele se învaţă la ora de religie. Nu sunt un viciu al societăţii, ci reprezintă cursul firesc al vieţii pe care îl ai aşa cum ţi-l pregăteşti. Nimeni nu spune să fii inactiv, Biserica nu propovăduieşte asta. Creştinismul te învaţă să fii muncitor. Să ai o casă, să-ţi faci o grădină dacă poţi, dar să fii şi moderat. Aşa o să-ţi fie bine. Altfel, singur nu-ţi va fi prea uşor. Spre sfârşitul vieţii te aşteaptă căminul, altul care să-ţi dea de mâncare…
      Greşeala mare care se face în societatea actuală este independenţa absolută a domeniilor. Adică teologia, Biserica să fie împinse în spaţiul privat cât mai mult, încercându-se eliminarea lor din spaţiul public. Şi mergând pe linia asta, e teologie, să o lăsăm doar în Biserică, e ştiinţă, nu te băga, e economie, nu te atinge, e politică, ai interzis, nu ajungem nicăieri. Trebuie să existe interconectare şi până la urmă ruşine unii faţă de alţii atunci când nu procedăm corect. Aşa se creează comunitatea. Nu la modul iresponsabil.
      Prof Dr Aurel Romilă, Ziarul Lumina de Duminică, 14 dec 2014

vineri, 26 decembrie 2014

Scoaterea religiei din şcoli, atentat la fiinţa naţională


       Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen, critică dur, în Pastorala la sărbătoarea Naşterii Domnului, decizia privind eliminarea religiei dintre disciplinele studiate obligatoriu în şcolile din învăţământul de stat.

       „Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească o dată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. „Credinţa noastră, scrie unul din marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are, de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti”. De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat” la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu.

        Anul acesta, presa noastră bisericească ne-a dat ca exemplu mărturisirea credinţei creştine de cei patru fii ai binecredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu.

       Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine.
       Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici” ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

luni, 22 decembrie 2014

Ora de religie, încotro?

      Sunt unii, scria Simion Mehedinţi în prefaţa cărţii „Poţi fi om deplin fără să fii creştin?“ apărută în 1923, care au cerut eliminarea educaţiei religioase din şcoală, fără să ia în seamă că rolul precumpănitor al marilor popoare în istoria modernă s-a sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieţii lor. Din conştiinţa creştinilor anglo-saxoni a izvorât marea revoluţie engleză care a dăruit Europei cel dintâi model de stat constituţional. Sub Cromwell s-a hotărât cine va avea întâietate între popoare: care neam va întemeia cel mai mare imperiu colonial şi care limbă europeană va ajunge mai răspândită pe faţa pământului. Mai târziu, adaugă profesorul Mehedinţi, când şi-au făcut şi francezii socoteala istorică a vieţii lor, în marea revoluţie de la 1789, punctul de plecare n-a mai fost religia, ci filosofia, Contractul social, Drepturile omului şi alte idei de un interes prea relativ (care au sporit scepticismul şi au zguduit mereu statul, secând puterea de viaţă a marelui popor francez).
       În sfârşit, în vremurile noastre, îşi continuă ilustrul pedagog pledoaria sa, revoluţia rusească, lipsită nu numai de religie, ci şi de filozofie, a dus o vastă împărăţie la fărâmare, anarhie şi nihilism, cum duc toate mişcările pornite dintr-o concepţie pur materialistă a vieţii. Întorcându-se către români, Simion Mehedinţi se întreabă retoric: mai păstrează acest popor simţul pentru cele eterne? Sau în loc de a-şi mai face socoteli cu veşnicia şi a-şi măsura preţul vieţii în raport cu înalta concepţie a datoriei ,va luneca şi el în scepticism şi vulgaritate?
       Creştinismul a ridicat mereu pe om peste nivelul totdeauna şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare, fiindcă el nu este o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional. „Încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în toată desfăşurarea vieţii poporului român, ştiind că toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată şi că viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă, iar sporul demografic şi economic este imposibil dacă sufletul nu este sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licăreşte în zarea eternităţii, mi-am dat seama că poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orişicând spre o educaţie religioasă. Aceasta este numaidecât necesar pentru igiena lui morală şi e o condiţie indispensabilă pentru progresul statului“. Acestea erau ideile care animau mintea şi inima marelui pedagog român.
       Există şi azi intelectuali care gândesc asemenea lui Simion Mehedinţi, dar care nu sunt ascultaţi sau, poate, nu sunt aşa de curajoşi în a spune ce cred. Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o amputare pentru beneficiarii ei, copiii acestui neam.
       Familia, şcoala sunt cele care investesc în ei. Să fie exclusă Biserica? Pe ce considerente? Ce feedback vom avea de la nişte copii pentru care Hristos şi învăţătura Lui nu înseamnă nimic, fiindcă nici nu au auzit de ele? Vrem să creştem amorali şi indiferenţi sau oameni morali, pentru care valorile creştine sunt adevărate repere? Ceea ce comunismul a ajuns să impună cu sila, distrugând vieţi şi vrând parcă să închidă cerul pentru generaţiile „omului nou“, se face acum, sub ochii noştri, cu un duh care, în esenţă, vrea acelaşi lucru.
       Nu cred că e necesar să ne întoarcem la perioada când Biserica era interzisă, iar învăţământul religios de stat era sugrumat de comunişti. Au fost de ajuns 50 de ani. O vedem bine. Nici acum nu ne-am revenit încă.
Articol de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina de Duminică, 7 dec 2014

joi, 18 decembrie 2014

Reacție tendențioasă a ziarului Adevărul la hotărârile Sfântului Sinod cu privire la ora de religie


Cum era de așteptat, oamenii bine plătiți care au în sarcină denigrarea Bisericii Ortodoxe Române și a învățământului religios din școlile publice, au reacționat în stilul caracteristic, cu un tipic ușor de anticipat, la hotărârile luate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru susținerea predării religiei în învățământul preuniversitar.

Însuși titlul articolului ne duce la ideea că textul pornește într-o notă de denigrare a reacțiilor forului suprem de decizie al BOR în legătură cu disciplina religie. În ziarul Adevărul din 18 decembrie 2014 suntem anunțați că ” Patriarhia se zbate să păstreze Religia obligatorie în şcoli”. Considerăm că experiența vastă de jurnaliști i-ar fi ajutat pe cei de la Adevărul, care luptă împotriva ADEVĂRULUI, să găsească un termen adecvat realității. Biserica nu se zbate, nu apelează la gesturi extreme, nu se simte epuizată astfel încât să-și exprime ultimele reacții, ci face ceea ce a făcut de veacuri și ceea ce este datoare să facă: să apere credința ortodoxă și pe cei care trăiesc potrivit acestei credințe, de toate atacurile venite din partea potrivnicilor. Biserica nu a dat semne de slăbiciune nici când marii persecutori și-au pus în gând să șteargă de pe harta Imperiului Roman și ultima urmă de creștin, nici când Imperiul Bizantin a fost tulburat de disputa împotriva sfintelor icoane. Cu atât mai mult acum, Biserica nu se lasă intimidată și nu stă retrasă în spatele jilțurilor arhierești, ci reacționează statutar prin glasul Sfântului Sinod, care emite decizii ce se aplică în toate parohiile.

Cele trei persoane care apar frecvent și emit judecăți eronate cu privire la ora de religie invocând corectitudinea politică trebuie să știe că o hotărâre a Sfântului Sinod se aplică în fiecare parohie și de către toate miile de preoți și milioanele de credincioși pe care aceștia îi păstoresc. Este timpul ca adversarii Ortodoxiei să renunțe la veșnicele exemple de încălcare a normelor canonice de către câțiva dintre slujitorii altarului, care au căzut în diverse capcane provocați în mod intensiv, ci să asculte de acum încolo glasul zecilor de mii de slujitori ai altarelor și monahi care reprezintă vocea Evangheliei până la sfârșitul veacurilor.

Nu știm cum au ajuns jurnaliștii la concluzia că reacția Sfântului Sinod reprezintă ”încercările aproape disperate ale Patriarhiei de a păstra Religia ca materie obligatorie în şcoli”. De unde reiese disperarea? Dacă într-adevăr era disperare, Sfântul Sinod s-ar fi întrunit în ședință extraordinară, convocată special pentru rezolvarea acestei probleme în cel mai scurt timp posibil. Acum, pe 16 și 17 decembrie a fost una din cele două ședințe ordinare care se desfășoară în cursul unui an, de regulă, primăvara și toamna. Biserica nu a dat niciodată dovadă de disperare, pentru că disperarea este provocată de deznădejde și necredință. Nu a fost disperată Biserica nici pe vremea lui Dioclețian, marele persecutor, nu este nici în contemporaneitate.

Cuvântul potrivit ar fi îngrijorare, dar nu pentru statutul Bisericii în societate, ci pentru faptul că ai săi credincioși sunt asaltați de informații mincinoase menite să le zdruncine credința și să le piardă sufletul. E îngrijorată Biserică pentru faptul că cei care militează pentru respectarea drepturilor omului, încalcă aceste drepturi și, în loc să urmărească ajutorarea, urmăresc distrugerea sufletească. În fața provocărilor proorocilor mincinoși, Biserica are datoria de a apăra învățătura Mântuitorului Hristos și  de a reaminti credincioșilor adevărata învățătură revelată de Dumnezeu. Știu că ar fi fost mai bine pentru adversari ca Biserica să tacă, dar dacă începe să vorbească, de unde trageți concluzia că are reacții disperate? Cumva disperarea e în altă parte? Maniera în care este scris articolul arată, mai degrabă, că acuzatorii dau dovadă de disperare. Sau, dacă v-ați exprimat în acest fel ca să manipulați din nou opinia publică, să știți că nu mai funcționează strategia. Oamenii și-au dat seama cu cine au de-a face.

Jurnaliștii au rămas uimiți că Biserica a ieșit la luptă și cu arme moderne. Sfântul Sinod a dat binecuvântare pentru înființarea Asociației Părinților pentru Ora de Religie (APOR). Dacă până acum asociațiile umaniste, care în fapt au drept scop dezumanizarea ființei umane, erau ele mai energice voci care se auzeau cu privirea la ”contaminarea” copiilor prin religie, în curând se va auzi și o voce oficială care va demasca în fața opiniei publice toate dedesubturile campaniei ateiste. Cu această ocazie vor fi prezentate toate cazurile întâlnite în școlile din România în care unii copii sunt obstrucționați să participe la orele de religie. Dacă ASUR bătea monedă pe un caz în care un părinte se simțea lezat că are dreptul de a face o cerere pentru a-și retrage copilul de la ora de religie, iar acest lucru era prezentat drept discriminator, acum a sosit momentul ca APOR să arate adevăratele drame prin  care trec copiii care vor să studieze religia, dar sunt opriți prin diverse amenințări: scăderea notei la purtare, corigență dacă alege religia ca disciplină opțională și nu matematica sau altă materie, mustrare în fața clasei, denigrare, etc. A sosit momentul ca adevărul să iasă la suprafață!

Ca orice articol postat de Adevărul pe tema orei de religie, urmează partea a doua, în care intervin veșnicii apărători ai doctrinei secular-umaniste. Catalogați drept experți, pionii campaniei ateiste reiau aceleași teze învățate pe de rost. Nu știu cum de nu  și-au dat seama până acum că se contrazic? Dăm un singur exemplu: ”De ani de zile atragem atenţia că înscrierea din oficiu la ora de religie este imorală şi este în contradicţie cu Legea cultelor. Obligativitatea participării la ritualuri religioase reprezintă un fapt penal“ afirmă Toma Pătrașcu. Din moment ce legea cultelor garantează libertatea religioasă, iar pentru ora de religie se dă posibilitatea să alegi, unde se mai găsește obligativitatea? Însăși Ortodoxia este o religie a libertății. Sfânta Scriptură ne spune că acolo unde este Duhul Dumnului, acolo este și libertatea. E imposibil ca o religie a libertății să oblige pe cineva să facă un lucru dacă nu și-l dorește. Nu a fost nimeni luat cu forța la un ritual religios, nici nu a fost forțat să se închine. Cine nu dorește acest lucru, are dreptul să nu participe. Nici Mântuitorul nu-i mântuiește pe oameni cu forța: ”Iată, Eu stau la ușă și bat. De va deschide cineva, voi intra la el și voi cina cu el”. Întâlnirea cu Hristos depinde de opțiunea omului, la fel și întâlnirea cu profesorul de religie. Nu vrei să te întâlnești cu el, nu deschizi ușa!

Următoarea reacție, la fel de încurcată, vede în hotărârile Sfântului Sinod, o modalitate de a pune presiune pe părinți de a-și înscrie copiii la ora de religie. De asemenea, Biserica este acuzată că nu acceptă că există libertatea de exprimare. Dacă BOR și-a exprimat părerea, înseamnă că nu acceptă libertatea de exprimare? Dar libertatea de exprimare a BOR de ce nu este recunoscută? E valabil acest principiu doar când ne exprimăm noi și ceilalți tac? Dacă BOR își prezintă atitudinea, lezează libertatea de exprimare a secular umaniștilor? Sau, mai bine zis, mergând pe regula impusă de ei, ateii sunt deranjați că BOR se exprimă? Păi, nu spuneți voi că se impune să acceptăm faptul că există libertate de exprimare?

Cu ce credeți că se încheie articolul? Cu cele trei cazuri de preoți care au ieșit în evidență cu lucruri negative, oprite de canoanele bisericești. Dar, parcă, acum vorbeam de ideologii. Persoanele menționate nu sunt reprezentative pentru religia creștină, sunt persoane care au căzut pradă provocărilor diverse și au deviat de la menirea lor. O exepție nu reprezintă regula de bază a unei religii. O persoană care greșește, nu ne duce la concluzia că învățătura este greșită, ci modul de aplicare al ei de către o persoană, în anumite circumstanțe e greșit. Ar fi fost onest să se arate ce îi învață rău religia pe copii, nu cum sunt biruiți unii slujitori de ispite.

După părerea noastră, era indicat ca în acest context să se facă o analiză asupra prestațiilor profesorilor de religie în școli, în comparație cu profesorii de alte materii. Nu am auzit de profesor de religie care s-a sinucis, de profesor de religie care incită la violență, de profesor de religie care să promoveze pornografia, de profesor de religie care să vândă cărți copiilor în schimbul notelor, de profesor de religie care să agreseze elevii, etc. (am enumerat cazuri prezentate la știri în ultimele două săptămâni) De ce vorbiți de ora de religie și bravați cu două cazuri de preoți care și-au încălcat jurămintele și nu vorbiți de profesorii de religie? Oricum acei preoți nu ajung la catedră să le vorbească elevilor despre moralitate. Unii dintre ei nici nu mai sunt în cler, deci nu sunt reprezentativi pentru Ortodoxie.

Este cazul ca opinia publică să se facă auzită și să scoată la iveală politica agresivă de denigrare a Bisericii. Ne vom alătura APOR pentru promovarea Adevărului Veșnic, nu a celui ”mincinos” cu mesaj ascuns. Adevărul despre ora de religie și implicațiile ei în educația armonioasă a elevilor trebuie căutat în revelația divină păstrată de la Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli în Biserică și nu în ziarul Adevărul, care a demonstrat încă o dată că e un ziar potrivnic Adevărului Veșnic.

Hotărâri ale Sfântului Sinod pentru susţinerea orei de Religie în învăţământul public

       Întrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală în zilele de 16 şi 17 decembrie 2014, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu îngrijorare de decizia discriminatorie şi umilitoare pentru ora deReligie a Curţii Constituţionale a României din 12 noiembrie 2014. În acest context, Sfântul Sinod a hotărât:
 
-   Informarea de către Centrele eparhiale a profesorilor de religie şi a părinţilor că până la adoptarea de către Parlamentul României a unei noi forme a Legii Educaţiei Naţionale (nr. 1/2011) statutul consacrat al orei de Religie rămâne nemodificat. Profesorii de religie şi părinţii trebuie să facă publice cazurile din şcoli în care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de Religie.
 
-  Încheierea de parteneriate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea cooperării cu scopul ajutorării elevilor din familii sărace sau cu risc de abandon şcolar şi pentru susţinerea şi îmbunătăţirea predării orei de Religie.
 
-    Aprobarea iniţiativei părinţilor de înfiinţare a Asociaţiei Părinţi pentru ora de Religie (APOR), cu filiale la nivel local.
 
-   Solicitarea de către Patriarhia Română a convocării unei întruniri extraordinare a Consiliului Consultativ al Cultelor din România pentru stabilirea unor măsuri şi acţiuni comune tuturor Cultelor în vederea susţinerii statutului actual al orei de Religie în învăţământul de Stat.
 
       Sfântul Sinod a hotărât cooperarea cu Ministerul Sănătăţii pentru prevenirea bolilor şi ajutorarea bolnavilor, precum şi susţinerea demersurilor Colegiului Medicilor din România pe lângă autorităţile abilitate pentru identificarea unei metode alternative ca răspuns la solicitările acelor pacienţi care din motive de conştiinţă sau religioase refuză Cardul Naţional de Sănătate.
 
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHEI ROMÂNE

Ora de religie, garanţia morală a României

       Creştinilor ortodocşi li se poate părea inutil să li se argumenteze de ce trebuie să pledezi pentru predarea religiei în şcolile publice. Pentru un credincios, necesitatea orei de religie este evidentă. Cei care militează pentru scoaterea orei de religie din programa şcolară fie o consideră inutilă, fie văd în ea un mijloc de manipulare a conştiinţei elevilor de şcoală generală sau liceu.
       Consideră că un copil care frecventează constant orele de religie devine un om religios, ba chiar un creştin-ortodox, în mod automat, vrând-nevrând, peste voinţa sa. De ce nu este ora de religie inutilă?
       Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de o societate compusă din oameni morali. Nu cred că cineva ar putea contrazice cu argumente solide acest deziderat comun. Mă îndoiesc profund că oponenţii predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii, ca în acea stare de natură căzută descrisă de Thomas Hobbes: homo homini lupus est.
       Pentru ca societatea românească să existe cu succes în viitor trebuie ca indivizii care o compun să se comporte moral unii faţă de ceilalţi. Adică să se respecte în calitatea lor de fiinţe umane - conştiente, raţionale. „Dar de ce consideri tu că doar morala creştină poate furniza temelia educaţională a României de mâine?“, ar putea întreba cineva.
„Binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“
       În primul rând, orice om bine intenţionat poate afla din „Catehismul creştin-ortodox“ sau din orice tratat de teologie că pentru orice fiinţă umană care aspiră la perfecţiunea promisă de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a fi moral constituie o condiţie „sine qua non“. Nimeni nu se poate mântui sau nu poate ajunge sfânt - prin harul lui Dumnezeu - dacă nu a făcut efortul constant de a respecta cele 10 porunci. Prin urmare, copiii care participă la orele de religie învaţă de mici - într-o manieră nemoralistă, bazată pe exemple concrete de viaţă, că este bine să aleagă întotdeauna să facă binele şi să se ferească de rău. Mai mult: luând contact cu învăţăturile Mântuitorului şi cu vieţile sfinţilor învaţă să se autodepăşească, ba chiar să se sacrifice pe sine pentru aproapele lor. Dar, înainte de toate, învaţă un lucru esenţial pentru viaţă: că nu pot fi fericiţi decât ca fiinţe morale.
       Oamenii au căutat dintotdeauna să dobândească fericirea. Înţelepţii Greciei antice au fost primii care au legat fericirea de ideea de virtute. A demonstrat-o Aristotel în tratatul său, „Etica nicomahică“. „Binele uman - ne spune filosoful din Stagira - spre care tindem toţi este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“. Un om imoral nu poate fi fericit.
        Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat intuiţia filosofilor Eladei, punând în lumină de o manieră inegalabilă relaţia profundă dintre moralitate şi fericire. În „Predica de pe munte“, acelora care aspiră spre perfecţiunea morală şi spirituală li se promite o fericire nestricăcioasă, veşnică. Sunt socotiţi fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei curaţi cu inima, cei ce însetează după dreptate, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Relativismul şi cultura individualismului acccentuat
       Trăim într-o lume în care principala criză nu este cea economică, ci una profund morală. Fiinţa umană, când şi-a întors faţa de la Creatorul său, şi-a pierdut şi respectul pentru semenul lui. A intuit-o Dostoievski în secolul XIX, când deasupra cerului Europei se adunaseră norii prevestitori ai revoluţiei bolşevice. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis“ - era deviza existenţială a lui Ivan Karamazov. În aceeaşi perioadă istorică, Nietzsche decretase că „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot), inaugurând era relativismului, în care încă vieţuim. Potrivit lui Nietzsche, singurul adevăr este că nu există nici unul - axiomă a relativismului contemporan şi a postmodernismului.
        În prezent, există o bibliografie masivă privind criza morală şi spirituală fără precedent pe care o trăim. Mă voi referi aici doar la „Marea ruptură“, al cărui autor este filosoful american Francis Fukuyama. El califică drept „mare ruptură“ degringolada socială şi morală produsă de trecerea de la „societăţile industrializate“ la „epoca postindustrială“, a societăţilor informatizate. În opinia sa, prăbuşirea eşafodajului moral şi social, specific societăţilor industriale, a generat în interiorul societăţilor Occidentului creşterea gradului de delincvenţă, destrămarea familiilor, creşterea gradului de dezordine socială şi mai ales dispariţia încrederii din relaţiile interumane. Unul din factorii care au provocat „marea ruptură“ îl reprezintă „cultura individualismului accentuat“. Dacă mentalitatea individualistă este benefică în aria economicului, a pieţei libere, ea este de-a dreptul falimentară când se generalizează, afectând şi alte sfere ale vieţii umane. „A pătruns, scrie Fukuyama, şi pe tărâmul normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele de autoritate şi a slăbit legăturile din interiorul familiilor, cartierelor şi naţiunilor“.
Când toleranţa nu face casă bună cu morala?
       Fukuyama remarcă un adevăr vizibil nu doar în America, ci şi în România zilelor noastre. În ierarhia lumii informatizate, toleranţa este socotită valoarea morală numărul 1, iar morala (tot ceea ce este conex moralităţii) este considerată cel mai mare rău posibil. Se sugerează că aşa cum nu putem decide în mod absolut ceea ce este adevărat şi ce nu, nu putem stabili nici dacă un sistem moral este mai bun decât altul. Ne întoarcem, cu alte cuvinte, la relativismul epistemologic, dar mai ales etic profesat de Nietzsche, devenit principiu de gândire şi acţiune la nivelul maselor.
        În concluzie, cine luptă pentru eliminarea religiei din şcolile publice optează, în numele toleranţei mult clamate, în fapt pentru o perspectivă relativistă în care fiecare individ decide ceea ce este bine şi ceea ce este adevărat pentru el. Dar nu ne putem imagina o societate umană în care să nu existe un consens asupra a ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Natura binelui  se traduce în practica vieţii sociale prin principii morale - care sunt, întotdeauna, necesare şi universale - şi reguli de comportament. Moralitatea presupune consensul prealabil al indivizilor unei comunităţi privind noţiunile de bine şi rău.
       Această poziţie este extrem de failibilă şi din punct de vedere psihologic. Copiii care au ca materie de studiu religia sunt minori şi, prin urmare, nu pot decide ei pentru ei ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Scopul şcolii, ca şi al orelor de religie, este exact acesta: să le formeze personalitatea, să îi educe în spiritul valorilor autentice (adevărul, binele, frumosul) - fără de care încetăm să mai fim oameni şi în absenţa cărora viitorul oricărei comunităţi umane reale este imposibil.
       Pe lângă acest argument de natură etică, formulat aici, mai pot fi aduse în plus alte două. Unul de natură culturală: cultura română - în interiorul căreia se manifestă inclusiv oponenţii predării religiei în şcoli - a fost dintru început profund creştină atât în expresia ei orală, populară, cât şi în cea scrisă, cultă. Crearea unei opoziţii între religia creştină şi cultura umanităţii - „adevărata cultură“ - este artificială şi împotriva desfăşurării reale a istoriei. Unui cetăţean al Europei, Shakespeare, Pascal, Dostoievski, Tolstoi s-ar putea să îi fie mai familiari decât Zhuang Zhou sau Patanjali. Şi cât creştinism este în creaţia geniilor Europei invocate mai sus!
       Al doilea argument este de natură sociologică: s-a observat că, după ultimul recensământ, 86,5% dintre români sunt ortodocşi; 4,6% romano-catolici; 3,2% reformaţi; 0,2% atei. Prin urmare, creştinii ortodocşi fiind majoritari, predarea religiei ortodoxe în şcolile generale şi liceele din România este motivată statistic.
(Sursa: arhiepiscopiabucurestilor.ro)

marți, 16 decembrie 2014

O oază într-un deșert de materii aride

       Pentru mine, ora de religie reprezintă un moment de odihnă pentru minte, dar şi o bucurie pentru suflet. Am prilejul de a afla despre personaje biblice, pilde şi povestiri cu tâlc care dezleagă şi aerisesc mintea. O oază într-un deşert de materii aride. (nesemnat, cls. a XII-a, C.N.I.T.V.)
       Ora de religie mi se pare o oră importantă în care ni se explică cum putem face o lume mai bună, mai paşnică, să trăim în armonie şi în fericire. În opinia mea, Iisus Hristos ne dă porunci de felul cum să ne iubim semenii. El nu ne obligă să postim sau să facem o mulţime de rugăciuni, ci ne lasă liberi. Foarte mulţi critică această oră de religie, dar e bine să aflăm şi ceea ce spune Dumnezeu, să nu credem toate minciunile auzite. Îmi place mult ora de religie, dar sunt conştient că mulţi nu înţeleg ceea ce se discută aici. Trebuie să fii ridicat spiritual ca să înţelegi… (nesemnat, cls. a VII-a, C.N.I.T.V.)
        Ce reprezintă pentru mine această oră? Un timp dedicat lui Dumnezeu şi învăţăturilor Sale. Personal îmi place religia şi mă consider un bun creştin, dar cred că această oră ar trebui să fie mai interesantă, interactivă. Lecţiile ar trebui structurate altfel pentru a-i face pe elevi să-şi dea interesul. Ora de religie nu ar trebui scoasă din program, ci modificată pentru ca la ea să participe şi elevii de alte religii sau ateii. (nesemnat, cls. a X-a I, C.N.I.T.V.)
       Cred că această oră este singura dintre materii care ne ajută să ne dezvoltăm latura sufletească, virtuţile morale, bunătatea, milostenia, dragostea faţă de cei din jurul nostru, spre deosebire de materiile la care trebuie pur şi simplu să tocim lucruri pe care oricum le vom uita. Majoritatea părinţilor nu ştiu foarte multe lucruri despre religie şi nu-şi influenţează copiii pozitiv din acest punct de vedere. Dacă nici scurta oră de la şcoală n-ar mai exista, atunci următoarele generaţii n-ar avea pic de credinţă în Dumnezeu. De asemenea, este şi o oră relaxantă, plăcută, în care reţin totul din clasă. (nesemnat, cls. a X-a I, C.N.I.T.V.)
Lumina de Duminică, 14 dec 2014

luni, 15 decembrie 2014

Mărturiile copiilor despre disciplina lor de suflet

          Cu ani în urmă, Ernest Bernea scria: „Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul“. Cei mici îşi doresc  să studieze religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Răspunsurile câtorva elevi din clasa a IV-a A, de la Liceul Teoretic „Marin Preda“ din Bucureşti, coordonaţi de prof. Janeta Niţă, sunt elocvente în acest sens.
„Pentru mine, ora de religie este timpul în care comunic cu Dumnezeu, o oră de gândire şi de înţelegere a lucrurilor înconjurătoare. Cea mai frumoasă oră de la şcoală este ora de religie!“ (Ana-Maria Bălan)
„Ora de religie este hrana sufletească şi mentală. Eu ador această oră. Învăţând despre Domnul nostru Iisus Hristos, despre Dumnezeu, Maica Domnului, cei 12 Apostoli şi despre alţi sfinţi, simt că toţi aceştia sunt lângă mine. Noi toţi nu vom renunţa la ora de religie!“ (Andrei Albu)
„Spre deosebire de alte ore, ora de religie te ajută să fii lângă Iisus Hristos. Religia este ora în care ne eliberăm de supărările personale, iar scumpa noastră doamnă ne povesteşte despre toţi sfinţii care au existat şi încă există. Dacă ar fi nevoie să renunţăm la o oră, în nici un caz nu ar fi ora de religie, căci ea este lumina şi frumuseţea de a fi credincios“. (Robert Ardeleanu)
„Ora de religie este o oră foarte frumoasă, deoarece învăţăm cum să fim creştini adevăraţi, cum să ne rugăm şi ce să facem în viaţa de zi cu zi. Mi-aş dori să avem două ore de religie pe săptămână. Nu uitaţi, una din cele mai mari minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: Învierea!“ (Ana-Maria Vodă)
„Această oră este lumina sufletului nostru, este o hrană spirituală, un timp de linişte şi de pace care ne conectează cu Dumnezeu. Aşa ne putem obişnui cu faptele bune“. (Alexandra Catrina)
„Ora de religie este cea mai frumoasă oră posibilă. Învăţăm cum să ne comportăm, cum să ne rugăm şi să avem încredere în Dumnezeu. În această oră ne hrănim sufletul cu bunătate. Eu iubesc această disciplină şi aş vrea să facem două ore pe săptămână, pentru ca aşa să vorbim mai mult cu Domnul nostru Iisus Hristos“. (Carmen Mihaela Tudoroiu)
„Cea mai liniştitoare oră este religia. Învăţăm, în primul rând, că trebuie să fim buni, ascultători, să nu facem lucruri rele şi să fim buni creştini. Clasa noastră este un pic gălăgioasă, dar în timpul orei de religie este linişte totală, pentru că tuturor ne place să ascultăm poveştile spuse de doamna profesoară. Îmi doresc ca această minunată oră să nu fie scoasă din programul şcolar“. (Teodora Borda)
„Pentru mine, ora de religie înseamnă o strânsă legătură cu Dumnezeu şi limpezirea minţii de toate cele rele. Iisus este cu noi!“ (Ştefania Lungu)
„Toţi copiii iubesc ora de religie. Fără această disciplină, noi nu am fi veseli şi bucuroşi, aşa că nu vrem să renunţăm la ea“. (Tudor Mitrea)
„Ora de religie a fost la început greoaie, dar după ce am înţeles-o, a început să-mi placă. Istoria este o materie asemănătoare, doar că nu te atinge la inimă ca religia, căci îţi vorbeşte despre secole de credinţă, despre mari profeţi care au deschis calea oamenilor spre rai - paradisul cerurilor. Avem nevoie de această oră, căci ea ne îndrumă spre Casa Domnului!“ (Maria Savu)
„Eu cred că ora de religie este o oră spirituală în care ne descoperim: voinţa, bunătatea şi dragostea. Îmi amintesc cum doamna noastră de religie, pe care o iubim şi în care avem încredere, ne-a explicat cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a salvat lumea dintr-o eră a păgânismului. Măcar pentru tot ceea ce a făcut pentru noi Iisus, să păstrăm această armonie şi dragoste pe care le regăsim în ora de religie! Vă rog, păstraţi ora de religie pentru că este pacea, hrana sufletească şi liniştea pe care ne-o poartă Iisus Hristos, Maica Domnului şi sfinţii. Gândiţi-vă că religia este o legătură a noastră cu Dumnezeu, Creatorul nostru, care ne iubeşte. Religia este sufletul nostru!“ (George Daraban)
„Ora de religie este bucuria copiilor. Această materie este totul pentru noi. Suntem bucuroşi că învăţăm lucruri minunate şi că suntem însoţiţi de lumina lui Dumnezeu“. (Alexia Preda)
„Această disciplină este porţia noastră de hrană sufletească de la şcoală. Aici, putem spune ce avem pe suflet, aflăm despre minunile Mântuitorului şi detalii despre viaţa oamenilor aleşi ai lui Dumnezeu. Simt că în timpul acestei ore îmi curăţ sufletul şi că sunt păzită de Puterile cereşti“. (Alex Adochiţei)
„Ora de religie este specială, deoarece este singurul moment de la şcoală când discutăm cu Dumnezeu şi când nu există răutate. Este o oră a liniştii, a păcii şi a credinţei. Ora de religie ar trebui să continue pentru totdeauna“. (Idris Belabed)
Ziarul Lumina, 12 dec 2014

duminică, 14 decembrie 2014

Falsa problema a discriminării

        Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali... Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi... Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice... Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber... Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:
       - Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
- La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
- Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”
- Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
- Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.
      Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!... Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică!... Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!... Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!... Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!... Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!...
      O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!... Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?... Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!... Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după anul 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Iisus Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?... De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!...
       Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!... Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!...

marți, 9 decembrie 2014

Implicatiile educatiei religioase asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

      Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spatiul didactic, o dimensiune initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
      Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor optiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi practicanti, atunci când ei conştientizează apartenenta lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
       Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunitătii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos şi fată de Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de aproapele sau de lume.
Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea (celebrarea) credintei prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început, elevii sunt initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viată. Astfel, credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente personale şi sociale (paradigma socială a credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă, de liturghisire şi de practică.
       O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a face ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii mărturisitori ai lui Hristos, i-au învătat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credintă, îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învătate. Ne punem întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati să sporim în cunoaşterea învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât alte domenii de cunoaştere.
       Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a tuturor.
       A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin participarea la cult, prin fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că “fiecare credincios îşi exprimă credinta sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi bucurie”. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a sperantei şi a credintei unei comunităti.
       În cadrul cultului public, după mărturisirea credintei (rostirea Crezului) urmează celebrarea credintei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la mărturisirea credintei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o rugăciune.
       În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credintei în viata personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vietuirea în şi prin Hristos. Preotul, la Sfânta Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: cu pace să ieşim …, iar credincioşii răspund întru numele Domnului; de aici reiese rolul credintei în raport cu semenii, cu morala, cu societatea. Religia (credinta fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în viata personală, cât şi în viata publică.
       Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili fată de viata şi faptele lor, fată de actul educational, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: voi sunteti lumina lumii…, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16).
        În contextul social şi educational actual profesorul de religie va da lectiei de religie şi o dimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de neghină, separarea apartine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine (In. 17,20).
        De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu avem suficient material bibliografic adecvat particularitătilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod sistematic. Indiferent de continutul didactic (tema abordată), putem în câteva minute citi şi comenta un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învătându-i pe elevi să aprofundeze elementele de doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină are şi o dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lectie de religie să aibă o dimensiune misionară.
        Abordarea separată a acestor etape de initiere în tainele credintei este contrară spiritualitătii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lectie de initiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu “întelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să îndreptăm sufletele elevilor încredintati nouă. Fericit este profesorul care-şi învată elevii să înteleagă şi să se bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credintă mărturisite de Biserică.